Trafic şi arme

De cînd am intrat în NATO, am tot înjurat emanciparea automobilistică cu valoare de debaclu. Greşeam. De summit/sommet, circulaţia e fluidă, ipochimenii conduc mai cu fereală, considerînd cu seriozitate imaginea celor doi poliţişti prăzuliu-fluorescenţi din oricare intersecţie a oraşului. Nu mai e de şagă. În centru, străzile s-au transformat în bulevarde. Unde sînt maşinile parcate ca dinţii babei, pe margine? Unde sînt cafturile din intersecţii? Ce s-a întâmplat cu agresivitatea suicidă a piloţilor de "ursuleţi"? De ce "nu-mi mai ia nimeni faţa"?

Într-o zi obişnuită, maşinile se dirijează spre intersecţii cu o desperare care frizează panica dată de un seism sau de un incendiu într-o incintă. Unitatea de măsură este intersecţia. "Dacă trec şi de asta, o să fie mai bine", îşi spune şoferul, replicînd, în mic, un modus vivendi universal. La fel gîndeam şi eu despre teza la mate sau despre examenul de treaptă. Mă înşelam.

SUVurile şi-au redus din aplomb, nu se mai merge pe contrasens, lanternele de avarie şi-au pierdut du coup valenţa magică de PIUA universală, rămânându-le doar clămpănitul scurt şi calp de "mulţumesc, tu-ţi morţii mătii" (pentru rarele cazuri cînd eşti lăsat "să te bagi").

Ieşiţi în trafic, o, voi conducători auto! Azi, mîine, poimîine. Cît mai merge.

Au venit americanii! Ştia el, tataia, ce ştia...