luni, 31 martie 2008

Ultima strigare

În lipsă de High Five Competition (Verbier, Elveţia), unde de doi ani încoace mă găsea întîiul de Prier, am fredonat cîntecul de lebădă al sezonului de schi la cota 2000, pe Valea Dorului (de ducă!). Mirosea a pămînt reavăn pîrtia, iar la popasul de la baza pistei înviase musca. Cu toate astea, lumea schia deznădăjduită, cu pofta dansatorilor de vals de pe Titanic, formînd o coadă apreciabilă la singurul telescaun nedebreiabil (ruşine!) de pe Valea Dorului.
La Sinaia nu se poate schia, ci doar ostoi pofta de schi, pe pîrtiile scurte şi denivelate, neupgradate din anii '60. Atferski-ul e o glumă bună la chalet-ul neîngrijit, în care răsună, gîjîit, Radio Romantic în două boxe cu membrana spartă. Totuşi, peisajul şi aerul merită banii (mulţi!). Nu înţeleg de ce societatea de transport pe cablu continuă să menţină sistemul idiot pe puncte, atâta vreme cît urcarea pe oricare tronson (cabină, gondolă, scaun) costă la fel: două puncte. Poate pentru a masca preţul, demn de un domeniu schiabil de fiţe...

Toate aceste inconveniente devin minore, cînd schiul fîşîie & vîntul fluieră şi cînd îi vezi pe paltonarii mofluji veniţi să le dea viitoarelor amante zgribulite o tochitură la cota 2000, într-un decisiv atac la redută.

vineri, 28 martie 2008

Mostenirea premierului Tatarascu

Cînd mergi cu Honda şi te urci în Rolls, (bănuiesc că) ai o tresărire. Aşa şi eu, obişnuit cu diverse tratorii, locante care iţi solicită doar memoria volatilă, mîncătorii medii şi upper middle, am simţit că aerul din Restaurantul Heritage are ceva special, aproape intimidant. E vorba de primul restaurant din Romania care ASPIRĂ la o stea Michelin, primul din cei trei paşi spre excelenţa absolută în restauraţie. Pentru aborigeni ca mine, care intră în sala cu oglinzi&candelabre circumspect, cu arcul în spate şi pielea dungată multicolor, localul e motiv de mirare şi încîntare.

Întîi de toate, casa fostului premier interbelic, Gheorghe Tătărăscu, e un strivitor exemplu de arhitectură brîncovenească domesticită pentru home use. Ea este cea mai palpabilă moştenire a fostului om de stat şi va fi inducînd fostului premier A. Năstase-patru-case un fior al nimicniciei şi al zădărniciei vieţuirii întru termopan. E, poate, cea mai fină casă din Bucureşti, aşa cum clădirea CEC-ului e cea mai frumoasă dintre imobilele dîmboviţene. Ironia transformării în bar a camerei lungi care servea fostului premier la întrunirea consiliului de miniştri (şi, probabil, găzduia serile de poker şi canastă) e asumată. Aşa îmi explic scuzele scrise pe pereţi cu litere de aur: "În vremuri de demult, aici s-a scris destinul unei ţări. etc." e urecheat softly meseanul nepios şi pus pe ghiftuială.


Între Heritage şi plutonul restaurantelor "de fiţe" din Bucureşti e un decalaj aproape uriaş, dat nu numai de casa de patrimoniu, ci şi de servire (băieţi silenţioşi, cu experienţa amenităţii învăţată peste ocean) şi, mai ales de bucătăria lui David Constant, cel mai galonat chef din Romania.
Locul are şi o formidabilă grădină (cu trepte!) intim dispusă în spatele casei.



P.S. Am participat aici la lansarea unor volume ale şefului meu, Dan Boerescu. N-am eu (deocamdată) bani&faţă de aşa ceva.

joi, 20 martie 2008

Dacia Lohan

Fotograful Bert Stern a făcut ultima şedinţă foto cu diva sinucisă, Marilyn Monroe. Era 1962, cu şase zile înainte de moartea ei, drept pentru care pictorialul a intrat în istorie sub numele "The Last Sitting". Autorul fotografiilor a devenit celebru şi lumea vorbea că a făcut şi o avere frumuşică. Dar nu suficient de frumuşică.

De curând, el a făcut un act de lezmajestate şi iconoclastie refăcînd celebrul pictorial cu Lindsay Lohan pe post de Marilyn. Lumea a numărat zilele (cele şase!) cu sufletul la gură dar minunea nu s-a produs: Lindsay trăieşte. Dezamăgire.

Nu pot lua demersul decît ca pe un eşuat ritual vodoo de eliminare a paraşutei pistruiate.

A se compara Diva





cu chestia asta a cărei piele de pe abdomen evocă un batracian:






Aş savura un pictorial snuff în care Lindsay e lapidată de un grup de vlăjgani radioşi, îmbrăcaţi în haine de firmă.

marți, 11 martie 2008

Dick Powell

Mîine mă întîlnesc cu Dick Powell, unul dintre cei mai tari designeri din Evropa. Despre design nu ştiu eu mare lucru, însă printre multe mărci renumite, Dick a desenat şi pentru Durex, la designul liniei de vibratoare Durex Play, adică these babies:

Fireşte ca eu, băiat serios, o să vorbesc cu el despre designul fierului de calcat Calor pe care cu mânuţele lui (două) l-a desenat, ori despre colaborarea cu Bell, care a născut un elicopter 427 de fiţe, cu interior de Bamboo. Cei interesaţi de portofoliul impresionant al lui Dick, pot arunca un ochi aici.

miercuri, 5 martie 2008

GQ Franţa

În martie 2008, revista GQ a apărut pentru prima oară în varianta franceză. Conde Nast (grup care mai are în portofoliul de brand Vogue şi Glamour în Franţa) a investit 10 milioane de euro în lansare şi are ca target de circulaţie 70.000 exemplare, cifră situată undeva pe la mijlocul circulaţiei revistelor "trash" şi a celor de nişă. Primul număr s-a vîndut promoţional cu 1 euro, iar următoarele vor costa vreo 4. De ce abia acum? "Pentru că piaţa revistelor masculine din Franţa nu era matură", explică Xavier Romatet (CEO Conde Nast), lăsîndu-ne mască.
Ca replică la ofensiva GQ, revista generalistă masculină L'Optimum (editions Jalou) s-a rebrandat vîrtos, investind în relansare 2 milioane de euro şi a fandat, reducîndu-şi preţul de la 3.95 la 1 euro. Ei speră ca de la 44.000 cît vînd acum, să crească la 300.000 în 2008.
Iată o piaţă serioasă, în care bobîrnacele au valoare de croşeu, iar lansările şi relansările sînt seismice.

NB: GQ îşi va lansa şi ediţia romana în toamna acestui an, apariţie aşteptată cu interes de toţi publisherii de masculin de la noi. Vom vedea cît de seismică va fi.

Ce vroiam să spun este că mi-a plăcut teaserul campaniei tv al GQ (pronunţat "djikiou", vorba francezilor):

marți, 4 martie 2008

PLAYBOY Party #2

Am restanţă o poveste despre petrecerea PLAYBOY de săptămîna trecută. Cititorii îşi vor da seama că am un unghi de vedere partizan şi mă vor ierta pentru subiectivitate. Eu m-am simţit foarte bine, poate şi pentru că aveam un sentiment al apartenenţei care nu era dublat de nici o îndatorire organizatorică. Lucrurile au fost din belşug, frumos prezentate, frumos servite. Mai puţin mîncarea care, oricum, ar trebui suprimată din desfăşurătorul oricărei petreceri.

Paranteză: mîncarea ca climax al unei petreceri îşi are sorgintea în foamea funciară predecembristă şi a fost ridicată la rang de instituţie de petrecerile şi lansările postdecembriste, cînd jurnaliştii erau lesne mituibili cu vreo pulpă de pui la capac, ori (culmea rafinamentului!) cu bulete de caşcaval. Foamea reverberează şi astăzi şi e uşor de observat în hărnicia cu care invitaţii unei petreceri (oamni cu stare şi statut, altminteri) dau din coate să ajungă la acel punct G al petrecerii care este masa cu bufetul suedez. Somon pe beţişor, frigăruie de vită argentiniană cu caise confiate (deh, ne-am emancipat), pommodori stacojii şi flasci, bruschete cu ciuperci de pădure, orez cu legume şi şofran, mozarella tăiată savant, julieni de legume transgenice, fructe etajate la limita gravitaţiei, toate se prăvălesc în înghiţituri mari, într-o ordine dată strict de accesul precar, de grămadă de rugby, la merinde. Toată lumea ştie că mîncarea este în cantităţi limitate (cum altfel?), astfel încît prima oră a unei petreceri este invariabil populată de rumegători care socializează proiectînd la distanţe variabile schije lipicioase de bol alimentar. La lansări, e invers: lumea stă jos, cu mîinile în poală, mimînd atenţia, dar, de fapt, apreciind distanţa dintre ei şi masa din colţ cu vaste vase de inox acoperite cu hîrtie cerată, şi alcătuind planuri şi posibile rute de atac. Terminarea speech-ului este ca un foc de armă imaginar care dă startul asaltului la redută. Spectacolul e de fiecare dată funambulesc.

Revin. La petrecerea PLAYBOY, băutura se putea procura fie de la barmani fie din lungile containere din mijlocul încăperii, pline ochi cu gheaţă, sticle şi fructe, într-o devălmăşie plăcută. Mi-au plăcut barurile luminoase în alb şi roşu şi m-a uimit faptul că n-au putut fi procurate decît din îndepărtata Belgie.





Au venit multe personaje mondene, lideri din business, jurnalişti de top şi fete de Bamboo. Gina Pistol a fost şi de data asta preferata mea, cu rochia neagră, severă, croită la milimetru pe curbele de Venus, chiar dacă Andreea Spătaru tindea asimptotic la perfecţiune, arborînd un decolteu aiuritor.





Iepuraşii au fost omniprezenţi şi, ca de fiecare dată, invitaţii şi-au făcut sute de gigabytes de fotografii cu ele.





Atmosfera generală a fost foarte bună, petrecerea a fost un succes pentru brand şi a beneficiat şi de contextul unei inexplicabile penurii de evenimente de amploare (după cum spuneam, amploare înseamnă un buget de mai bine de 100.000 de euro). Lumea a fost fericită, a dansat, a supt cu paiul şi a socializat ca-n vremurile bune, cînd se-nşirau petrecerile tari ca mărgelele pe aţă.





Mă temeam că Palatul Colosseum aka Bragadiru va fi neîncăpător şi aşa a şi fost, însă aglomeraţia nu a depăşit nici un moment nivelul admis.





Au fost tăiate imense torturi aniversare, din care lumea a constatat cu dezamăgire că nu a ieşit Nicoleta Luciu (aflată la acea oră la Sibiu, la concert).




Trupa de soft jazz cu influenţe house şi gospel (say hallelujah!) adusă din aceeaşi îndepărtată Belgie a fost o revelaţie, chiar dacă acustica incintei lasă mult de dorit. Cîntăreaţa de culoare a animat cu rîvnă şi aplicaţie petrecerea pînă la ore mici, dînd nota de exotism necesară pentru ca petrecerea PLAYBOY să rămînă un reper în agenda de noapte a Bucureştiului.