PLAYBOY Party #2

Am restanţă o poveste despre petrecerea PLAYBOY de săptămîna trecută. Cititorii îşi vor da seama că am un unghi de vedere partizan şi mă vor ierta pentru subiectivitate. Eu m-am simţit foarte bine, poate şi pentru că aveam un sentiment al apartenenţei care nu era dublat de nici o îndatorire organizatorică. Lucrurile au fost din belşug, frumos prezentate, frumos servite. Mai puţin mîncarea care, oricum, ar trebui suprimată din desfăşurătorul oricărei petreceri.

Paranteză: mîncarea ca climax al unei petreceri îşi are sorgintea în foamea funciară predecembristă şi a fost ridicată la rang de instituţie de petrecerile şi lansările postdecembriste, cînd jurnaliştii erau lesne mituibili cu vreo pulpă de pui la capac, ori (culmea rafinamentului!) cu bulete de caşcaval. Foamea reverberează şi astăzi şi e uşor de observat în hărnicia cu care invitaţii unei petreceri (oamni cu stare şi statut, altminteri) dau din coate să ajungă la acel punct G al petrecerii care este masa cu bufetul suedez. Somon pe beţişor, frigăruie de vită argentiniană cu caise confiate (deh, ne-am emancipat), pommodori stacojii şi flasci, bruschete cu ciuperci de pădure, orez cu legume şi şofran, mozarella tăiată savant, julieni de legume transgenice, fructe etajate la limita gravitaţiei, toate se prăvălesc în înghiţituri mari, într-o ordine dată strict de accesul precar, de grămadă de rugby, la merinde. Toată lumea ştie că mîncarea este în cantităţi limitate (cum altfel?), astfel încît prima oră a unei petreceri este invariabil populată de rumegători care socializează proiectînd la distanţe variabile schije lipicioase de bol alimentar. La lansări, e invers: lumea stă jos, cu mîinile în poală, mimînd atenţia, dar, de fapt, apreciind distanţa dintre ei şi masa din colţ cu vaste vase de inox acoperite cu hîrtie cerată, şi alcătuind planuri şi posibile rute de atac. Terminarea speech-ului este ca un foc de armă imaginar care dă startul asaltului la redută. Spectacolul e de fiecare dată funambulesc.

Revin. La petrecerea PLAYBOY, băutura se putea procura fie de la barmani fie din lungile containere din mijlocul încăperii, pline ochi cu gheaţă, sticle şi fructe, într-o devălmăşie plăcută. Mi-au plăcut barurile luminoase în alb şi roşu şi m-a uimit faptul că n-au putut fi procurate decît din îndepărtata Belgie.





Au venit multe personaje mondene, lideri din business, jurnalişti de top şi fete de Bamboo. Gina Pistol a fost şi de data asta preferata mea, cu rochia neagră, severă, croită la milimetru pe curbele de Venus, chiar dacă Andreea Spătaru tindea asimptotic la perfecţiune, arborînd un decolteu aiuritor.





Iepuraşii au fost omniprezenţi şi, ca de fiecare dată, invitaţii şi-au făcut sute de gigabytes de fotografii cu ele.





Atmosfera generală a fost foarte bună, petrecerea a fost un succes pentru brand şi a beneficiat şi de contextul unei inexplicabile penurii de evenimente de amploare (după cum spuneam, amploare înseamnă un buget de mai bine de 100.000 de euro). Lumea a fost fericită, a dansat, a supt cu paiul şi a socializat ca-n vremurile bune, cînd se-nşirau petrecerile tari ca mărgelele pe aţă.





Mă temeam că Palatul Colosseum aka Bragadiru va fi neîncăpător şi aşa a şi fost, însă aglomeraţia nu a depăşit nici un moment nivelul admis.





Au fost tăiate imense torturi aniversare, din care lumea a constatat cu dezamăgire că nu a ieşit Nicoleta Luciu (aflată la acea oră la Sibiu, la concert).




Trupa de soft jazz cu influenţe house şi gospel (say hallelujah!) adusă din aceeaşi îndepărtată Belgie a fost o revelaţie, chiar dacă acustica incintei lasă mult de dorit. Cîntăreaţa de culoare a animat cu rîvnă şi aplicaţie petrecerea pînă la ore mici, dînd nota de exotism necesară pentru ca petrecerea PLAYBOY să rămînă un reper în agenda de noapte a Bucureştiului.