Celulita de bază a societăţii

*Articol apărut în suplimentul pentru femei al revistei MAXIM din luna Decemvrie.


"Secolul XXI va scăpa de celulită sau nu va fi deloc! Fetelor, cumpăraţi de pe net pomezi anticelulitice şi alifii de mărire a penisului iubitului! Dacă nu dau rezultate, insistaţi, după care, le puteţi interschimba. Efectul ar putea fi imediat.

Exemplul 1: Pe la mijlocul secolului, un băiat deştept, pe nume Gilette, vindea lame de ras aproape la toţi bărbaţii din lume. Omul era, însă, nefericit, gemea şi se zvîrcolea noaptea în somn. Mai mult de jumătate din populaţia Pămîntului nu folosea lame de ras. Nici un om de afaceri n-ar fi rezistat tentaţiei de a vinde lame de ras şi femeilor, pot să pariez. Omul s-a gîndit aşa: „dacă eu, Gilette, aş putea să vînd aparate de ras şi femeilor, aş fi un mare meseriaş, chiar dacă sună ca dracu’ şi mă sparge Consiliul de Administraţie dacă le pun problema aşa. E ca şi cum aş încerca să vînd ojă bărbaţilor (lucru care a fost reuşit ceva mai tîrziu - n.red)”. Ideea salvatoare şi elementară a fost ca femeia epilată să devină cea_mai_bună_femeie_din_lume. Simplu, elegant, frumos. Ca atunci cînd e vorba de sex, doamnelor: creezi nevoie, o satisfaci şi toată lumea e fericită.

Exemplul 2: Tot cam pe-atunci, în plină campanie de emancipare, i-a scăpat cuiva din Albion porumbelul. „Celulită!” a croncănit englezoiul scurt şi imediat s-a bătut peste gură, dar, fireşte, era prea tîrziu. Prin anii ’60, aşadar, după o fulminantă carieră orală, cuvîntul a trecut la normal şi a fost aranjat pentru prima oară în pagină de zeţarii care tipăreau Vogue. Din cutia Pandorei mai ieşise o stihie. Nu contează că echilibrul fragil al estrogenului, noradrenalinei şi catecolaminei feminine nu fusese nici măcar mirosit, iar băieţii habar n-aveau de Coenzima A, pentoxifilina era subiect de cărţi SF, şi dacă spuneai cuiva de inhibiţia enzimei fosfodiesterază erau mari şanse să te bage în cămaşă de forţă. Nevoia de parcele nesfîrşite de piele netedă tocmai fusese creată, dar nema soluţie. Mai mult, femeile claxonau din ce în ce mai prelung şi mai insistent în traficul infernal, erau pe zi/an/deceniu ce trecea mai stresate şi mai carieriste, începuseră să fumeze ca şerpii şi să bea cafele turceşti ca pe apă, lucruri care le scoteau din ce în ce mai în evidenţă (prin blugi!) relieful striat al coapselor. Bărbaţii protestau cu jumătate de gură, simţindu-se şi ei cu musca pe căciulă din pricina mărimii membrului lui Rocco Siffredi.

Odată instalată, celulita rezistă interminabilelor cure cu morcovi, sisificelor şedinţe de fitness şi chiar celei mai deştepte împachetări posibile cu parafango sau alge. Nu e nimic de făcut – vai! – şi toate remediile, cremele şi masajele de pe piaţă nu fac nici cît o ceapă degerată în faţa asaltului viciilor de tot soiul, a sedentarismului fizic şi psihic şi a dietei fast-food. Fapt e că 90% dintre femei au celulită şi se simt, drept urmare, umflate, neatrăgătoare şi vinovate, şi doar o minoritate de 10% sînt norocoasele posesoare are unor coapse netede, fără cusur. Să cauţi, ca bărbat, această minoritate, e donquijotesc şi drastic contraproductiv pentru răboj. Celulita e prietena omului, eu asta înţeleg, chiar dacă era consumistă ne-a învăţat că, astăzi, femeia lui Rubens e un ideal de frumuseţe pentru o nişă îngustă de perverşi, iar păroasele, atît de apreciate în Renaştere şi mai încoace, sînt ultimele femei de care ne-am atinge. Celulită? Haida hai! Deşi, dacă am sta puţin să judecăm, într-o lume ideală, femeia ar trebui să-şi poarte celulita ca pe o rochie Valentino.

De la Villon încoace, via Baudelaire şi (pentru bac!) Arghezi, am văzut cum se recuperează artistic urîtul. La şcoală ni s-a explicat în comentariile literare cum nuferii cresc, practic, din mlaştină, sau ni s-au descris pictural ramurile obscure care ies la lumină din pădure cu grei ciorchini de negi atîrnând ca afuzaliul şi hamburgul spaniol de la tarabă, din Amzei. Aşadar, dacă tot am deprins acest aparat pe băncile şcolii, de ce nu l-am folosi şi întru recuperarea celulitei ca factor de frumos? Există, doamnelor, o poezie a coapsei ciuruite, a pîntecului vălurit, o rapsodie a aripioarei de sub fesă, precum şi o epopee a celulitei generalizate, chiar dacă toate au un ton unanim elegiac. Să fim serioşi: femeilor nu le cere nimeni să arate ca în pozele din revista de faţă, dar cînd vine vorba de deep throat, nu se acceptă icniturile."