Muzica sferelor si a cilindrilor

Am fost la Festivalul de Jazz de la Sibiu cu un BMW 330xd. Indimenticabil.

Maşina hăpăie kilometrii cum înfulecă un dulău omleta furată într-o clipă de neatenţie. Am luat-o prin Braşov, ca să ajung la Sibiu. Drumul e mai lung, dar şi mai liber. Între Braşov şi Sibiu e bun şi larg. Poţi pune în valoare maşina. O bucurie. Dacă scap acum fără să iau amendă, e mare lucru. Bling! Speed limit exceeded. 150 km/h. Schimb într-a şasea. Lin, confortabil. Retrogradez înainte de curbă şi o abordez cu 130. Maşina se lipeşte de asfalt ca o felină care îşi pregăteşte saltul. Strivesc acceleraţia şi scaunul mă striveşte pe mine. Bling! Speed limit exceeded.

Omar se joacă. Fute pianul şi minţile spectatorilor înmărmuriţi. Constantin Schmidt, directorul festivalului de jazz din Sibiu mă avertizase în legătură cu relaţia copulatorie dintre Omar şi pian ("Omar fute pianul, jur"), însă am luat declaraţia în contextul de cîrciumă în care eram. Picioarele lui Omar, încălţate în cipici ascuţiţi din piele roşie descriu volute, mîngîie parchetul pe traiectorii de sprîncene de amantă cubaneză, se opresc şi pornesc din nou, apasă o clapă şi revin.

Maşina despică aerul cu un fîşîit liniştitor, întrerupt la răstimpuri de cîte un pocnet de bondar care traversează imprudent şi scrie pe parbriz o hieroglifă cleioasă. Legiuni întregi de muşte cad pradă galopului nestăpînit al ogarului german. E ca un cal arab care a mîncat cîteva tipsii de jeratec şi s-a transformat în Pegas cu apelare vocală doar în nemţeşte. 3000 cm cubi. În cei trei litri se petrece ceva, e ca un boncăluit de cerb, toamna, amestecat cu zgomotul unei mulţimi furioase sau cu un muget de talaz. Un sunet grav, de organ de catedrală gotică. Ţîşnesc în depăşire. Mii de gîze plătesc cu viaţa. Unde e Elena Farago?

"De opt ani îi aştept pe Omar Sosa şi niciodată programul lor nu s-a potrivit cu cel al Festivalului de jazz de la Sibiu", îmi povesteşte Constantin "Titi" Schmidt, scrutînd condensul de pe paharul de sauvignon. "Acum, au venit de la Tokyo. Au schimbat cinci avioane să ajungă. Tîmpiţii de pe Otopeni i-au pus să iasă şi să intre iar, cu bagaje cu tot, ca să ia cursa de Sibiu. Numai noi putem gîndi aşa. Lua-i-ar circul de bucureşteni!" se revoltă Schmidt, cel care de 39 de ani se confundă cu Festivalul de Jazz de la Sibiu. "Eu sînt neamţ, nu înţeleg mioriţismele astea", adaugă, şi apucă hotărît de picior paharul cu licoare gălbuie. Membrii trupei Omar Sosa se ridică de la masa alăturată. Schmidt le face semn şi le strigă: "Hey, one thing I regret in my life - that I'm not black." "But you are black, man" vine, cordial, răspunsul basistului de abanos mozambican.

Gosh! Un Range Rover Sport. Se grăbeşte. Ce motor o avea? Are două ţevi de eşapament. Depăşeşte tot. BMW-ul pleacă singur de sub mine, ca un cîine nedresat care-şi smuceşte stăpînul (Marley?). Ah, la 5000 de ture îmi taie gazul. Aşa e pe motorină. Schimb. Maşina pune jos cei 245 de cai pe patru roţi motrice. X-drive. Se simte. Roverul e în faţă. Depăşesc un TIR cît ai clipi şi-i suflu în ceafă. Mă vede şi ia distanţă. Ştie drumul, are număr de Sibiu. Îl depăşesc pe serpentine, într-a treia. La 120 o dau pe a patra şi fîşîi. La revedere. Ba nu! Vine în spatele meu pe o linie dreaptă şi presează. Apăs pedala şi, la aproape de 5000 de rpm, trec într-a cincea. 200km/h. Semnalizez şi mă încadrez pe prima bandă. "Du-te." Range-ul face la fel şi salută din faruri. "Am vrut doar să văd ce poţi. Respect. E periculos ce facem. Hai să ne calmăm. Aşa se poate muri." Înţelepciune engleză.

A-fri-ca. Omar ţine sala în mînă ca pe un pui de găină. Nu cîrteşte nimeni - cînd întinde Omar, demiurgic, degetul, şoptesc toţi, hipnotizaţi: A-fri-ca. Apoi punctează încă un acord rapid de pian şi întinde degetul: A-fri-ca. Încă un arpegiu şi pune mîna căuş la ureche: A-fri-ca. Din ce în ce mai încet. După care izbucneşte într-o jerbă de note de pian, iar sala urlă. Mîna îi alunecă spre salsa de multe ori pentru ca imediat să deseneze muzical, pe clape, ramuri noi din trunchiul suculent al muzicii caraibelor. Vocalistul (Senegal) şi basistul (Mozambic) trag spuza pe turta lor, africană, îmbogăţind linia melodică cu noi arabescuri. Rezultatul e magic, o combinaţie între savana africană şi nisipul alb al Caraibelor. Sala e în delir. E cel mai bun concert de anul ăsta.