Dog day afternoon and more

Am fost invitat de Carlsberg la finala Cupei UEFA de la Istanbul. Youpiii! Carlsberg e berea mea preferată şi Alina Bratu un PR din topul personal. Ce poate să fie mai tare?

Marţi 19 mai. Avion charter la ora 13 de pe Băneasa. Cu o oră înainte, la 12, la check in, donşoara îmi atrage atenţia, zîmbind insinuant, că nu prea semăn cu poza din paşaport. Nu semănam deloc, pentru că, în grabă, luasem paşaportul consoartei. Momente de panică printre oamenii de la Carlsberg. Sun la redacţie, de unde pleacă cu scîrţ şoferul într-o cursă infernală pe ruta Romană-Dristor-Băneasa. Scenariul era de film american, cu dramatism, suspans, tensiune. Din nefericire fără happy end. Paşaportul a sosit la 5 minute după închiderea check in-ului. În secvenţele de la Cascadorii Rîsului, sentimentul se traducea vizual de către un nene care trîntea pălăria de duşumea şi sărea cu ambele picioare pe ea.

Înainte să plece, oamenii de la Carlsberg, drăguţi, mi-au lăsat un număr de telefon pentru situaţia nefericită în care mă găseam. Am sunat şi am rezervat un bilet de pe Otopeni la cursa de linie Tarom, Bucureşti-Istanbul de la ora 16:25. Avionul face 55 de minute pînă la Istambul, deci aş fi putut participa la croaziera+cina de pe Bosfor, programată la 18:45. Suspansul s-a înteţit cînd a fost anunţată o întîrziere de 30 de minute. (5+1 = 6: dacă mă mişc cu talent la aeroport, ajung, mă îmbărbătam).

Deasupra Istanbului, avionul a prins să facă volte largi, cînd pe o aripă cînd pe cealaltă. Nu aveam permisiune de aterizare pe Ataturk. Am continuat să sper, încurajat de turcoaica de alături care m-a asigurat că se circulă foarte bine la Istanbul, fiind ziua naţională, şi pot ajunge mintenaş de la aeroport la Bosfor. Speranţa mi s-a năruit cînd pilotul, plictisit de volte, a năpustit avionul înspre Mediterana (vedeam poziţia păsăroiului pe gps-ul de pe ecrane) din care a parcurs mai mult de jumătate pentru a avea de unde să se întoarcă.

Am aterizat la 18:35, ca un Phileas Fogg ghinionist, văduvit de beneficiile fusului orar. O viză de Turcia costa - ştiam eu - 10 Euro, însă turcul mi-a cerut 15. Cum 15? Nu 10? am ripostat. Yesterday - 10. Today - 15, mi-a răspuns neguros otomanul.

Hotărît să rup lanţul de ghinioane, am luat un taxi spre hotel. În naivititatea mea superstiţioasă, aveam impresia că un pui de somn va curma seria. Am fost trezit din somn de un sms de la Alina Bratu: Mergem în club Reina. Vii? Mă mînca. Vin, cum nu?

Sub podul Bosfor, chiar lîngă apă, clubul era de mari fiţe, unul din cele mai tari în care am fost. Privelişte care îţi tăia respiraţia asupra părţii asiatice a oraşului, turcoaice frumoase, oameni bogaţi şi relaxaţi, muzică pop orientală, antren. Ros de culpabilitate pentru neajunsul creat organizatorilor şi vrînd să-mi iau, fie şi parţial, revanşa, fac o socoteală mentală rapidă şi anunţ că următoarea sticlă de Jack is on me. Cît poate să coste?, gîndea jurnalistul de mine care n-a dat bani în viaţa lui într-un club. 80 de euro? 90? 100???

Sticla a costat 250 de Euro şi astfel am încheiat en fanfare o după amiază de cîine.

Restul excursiei a fost agreabilă, cu vizite la obiective turistice, mese pe malul Bosforului şi petrecere în spectaculosul club 360 (vedere uluitoare asupra oraşului, noaptea - felicitări Carlsberg pentru alegere!).

Meciul a fost spectaculos, după cum toată lumea ştie - atmosfera a fost de finală, galeriile au prestat un expoziv dialog coregrafic al peluzelor (care la un moment dat a riscat să degenereze contondent foarte aproape de locul unde stăteam!). L-am salutat pe "nea Mircea" din tribună şi ne-a răspuns cu un surîs şi o fluturare de mînă. Raţ era ocupat să dea pase de gol şi nu ne-a acordat atenţie.