Ne-am publicat traficul sitului amiral pe SATI. Rezultatele sint cam cum stiam de la trafic.ro (ceva in minus la clienti unici, ceva in plus la afisari). Pe iunie, in termeni de reach, cu PLAYBOY sintem undeva la dublul FHM (in pofida eforturilor admirabile ale colegilor de la Sanoma), iar menshealth.ro este si el un pic deasupra FHM.
Vorbim inca de cifre mici. In august, vom lansa noul playboy.ro, iar rezultatele vor decola. Si pentru menshealth.ro pregatesc un facelift, el fiind un site cu potential fenomenal. Va fi frumos.
vineri, 9 iulie 2010
miercuri, 19 mai 2010
Muzica sferelor si a cilindrilor #2
Am fost la ediţia 40 a Festivalului de Jazz de la Sibiu în cea mai mare viteză, dar nu suficient de repede.
Mai mersesem cu BMW x6 şi nu-mi spusese mare lucru. O maşină mare, grea, în care nu simţi mai nimic. Strunisem varianta clasică, 3.5d cu 280 de cai şi la 200 km/h aveam blueballs. Nu se întîmpla nimic, toată adrenalina se topea într-un fîşîit bătrînicios şi liniştitor. Anul trecut, am fost la Festivalul de Jazz de la Sibiu cu un BMW 330xd şi au curs valuri de adrenalină. Aşa da! La ediţia de anul ăsta, (cu numărul 40!), am încălecat pe şaua unui BMW x6 Active Hybrid. "Două motoare electrice şi un V8 termic de 4.5 litri - în total, ai 480 de cai la dispoziţie", mi-a şoptit Şeremet la telefon, languros ca o damă de videochat.
N-am voie să-l pierd pe Kenny Garrett. N-am voie să-l pierd pe Kenny Garrett. N-am voie să-l pierd pe Kenny Garrett, îmi şopteam scrîşnind din dinţi în traficul infernal din Bucureşti. Kenny Garrett a cîntat cu Duke Ellington Orchestra la sfîrşitul anilor 70, pe vremea lui Mercer Ellington şi cinci ani în trupa lui Miles Davis, mai apoi. E, poate, cel mai titrat saxofonist care a pus piciorul în Romania. Anul ăsta, în ianuarie, a luat un Grammy pentru "Five Peace Band Live" disc pe care cîntă alături de Chick Corea şi John McLaughlin. N-am cum să-l ratez. Aş fi un tîmpit.
E ora 16:30. Am patru ore la dispoziţie şi aproape 300 km de parcurs. Motorul urlă ca lupul la lună cînd îl biciuiesc cu cruzime pe DN1. Am uitat de motoarele electrice şi de ecologie. Apăs pedala pînă ating un obstacol de cauciuc, apoi mai apăs un pic, strivindu-l. Heads up display îmi proiectează pe parbriz viteza portocalie care creşte vertiginos. Mi s-a lăţit un rînjet de fiară pe figură. Rînjetul mi se sleieşte în scurt timp pe aceeaşi figură, pentru că de la Săftica se merge în coloană. Merg în salturi, din abuteiaj în ambuteiaj. Toată lumea pleacă vineri seara spre Valea Prahovei. Înjur cu limba pe cerul gurii şi înaintez cu 20km/h, pe motorul electric, ca troleul. Sînt mai eco decît Bucurenci, dar încep să mă îndoiesc că o să ajung la timp.
Viteză! Înaintez în trombă pe şoseaua de centură a Ploieştiului, cu Angel Eyes injectaţi şi aprinşi. Maşina arată înspăimîntător dacă o vezi în retrovizoare. Capota e mai bombată decît la un x6 normal, pentru a procura spaţiu V8-lui care, iată, îmi face pasagerii să se agaţe de ce apucă atunci cînd abordez o curbă largă cu 140 km/h şi o părăsesc cu 160. Şoseaua de centură e bună iar eu trebuie să ajung la Kenny Garrett. E aproape 7, iar concertul e la 8:30. Vrooom.
Kenny G. nu vine de la Kenny Garett. Ultimul nu se mulţumeşte să facă femeile să suspine, incursiunile sale asiatice din Beyond the Wall (2006) arată un saxofonist complex, preocupat de transcendenţă şi de ilustra moştenire a lui John Coltrane. E un disc aproape mistic, care se încheie apodictic cu May Peace Be Upon Them. În lipsa discului la bord, ascult Radio Trinitas care difuzează muzică populară şi convorbiri duhovniceşti. Am nevoie de linişte cînd sînt pe grumazul dragonului. Ies din Sinaia pe jos şi glisez Stopul de la intersecţie. Echipajul de poliţie care e de-a pururi acolo mă priveşte lung. May peace be upon them.
Exuberant, trec de Braşov cu speranţa în suflet şi ochii pe ceas. E 7:45. Maşina gîlgîie la benzină şi trece mugind pe lângă un radar ascuns într-o localitate aproape de Făgăraş. Sînt oprit şi mi se comunică prin staţie viteza: 92km/h. Lovitură de pedeapsă: 270 ron şi 6 puncte de penalizare. Toţi cei care fac ca mine, ca mine să păţească! Pursîngele fornăie alături şi pocneşte metalic din toba încinsă, ca un cal care paşte iarba de pe marginea drumului şi ignoră ce i se întîmplă stăpînului.
Avertisment? Ţi-ai găsit! Poliţiştii sînt de neînduplecat. Abandonez euristica şi semnez învins procesul verbal. Mi se comunică, drept consolare, locaţiile altor două radare pitulate pe drumul pînă la Sibiu. Am notat. E ora 8 deja. Nu mai am nici o şansă să ajung la Kenny Garrett. Putain!
A doua zi, îl întreb pe Constantin Schmidt cum a fost concertul lui Kenny Garrett. "Sala a fost în delir", mă anunţă entuziasmat directorul festivalului: "Am chemat trei echipe de la salubrizare să cureţe sperma de pe pereţi".
Mai mersesem cu BMW x6 şi nu-mi spusese mare lucru. O maşină mare, grea, în care nu simţi mai nimic. Strunisem varianta clasică, 3.5d cu 280 de cai şi la 200 km/h aveam blueballs. Nu se întîmpla nimic, toată adrenalina se topea într-un fîşîit bătrînicios şi liniştitor. Anul trecut, am fost la Festivalul de Jazz de la Sibiu cu un BMW 330xd şi au curs valuri de adrenalină. Aşa da! La ediţia de anul ăsta, (cu numărul 40!), am încălecat pe şaua unui BMW x6 Active Hybrid. "Două motoare electrice şi un V8 termic de 4.5 litri - în total, ai 480 de cai la dispoziţie", mi-a şoptit Şeremet la telefon, languros ca o damă de videochat.
N-am voie să-l pierd pe Kenny Garrett. N-am voie să-l pierd pe Kenny Garrett. N-am voie să-l pierd pe Kenny Garrett, îmi şopteam scrîşnind din dinţi în traficul infernal din Bucureşti. Kenny Garrett a cîntat cu Duke Ellington Orchestra la sfîrşitul anilor 70, pe vremea lui Mercer Ellington şi cinci ani în trupa lui Miles Davis, mai apoi. E, poate, cel mai titrat saxofonist care a pus piciorul în Romania. Anul ăsta, în ianuarie, a luat un Grammy pentru "Five Peace Band Live" disc pe care cîntă alături de Chick Corea şi John McLaughlin. N-am cum să-l ratez. Aş fi un tîmpit.
E ora 16:30. Am patru ore la dispoziţie şi aproape 300 km de parcurs. Motorul urlă ca lupul la lună cînd îl biciuiesc cu cruzime pe DN1. Am uitat de motoarele electrice şi de ecologie. Apăs pedala pînă ating un obstacol de cauciuc, apoi mai apăs un pic, strivindu-l. Heads up display îmi proiectează pe parbriz viteza portocalie care creşte vertiginos. Mi s-a lăţit un rînjet de fiară pe figură. Rînjetul mi se sleieşte în scurt timp pe aceeaşi figură, pentru că de la Săftica se merge în coloană. Merg în salturi, din abuteiaj în ambuteiaj. Toată lumea pleacă vineri seara spre Valea Prahovei. Înjur cu limba pe cerul gurii şi înaintez cu 20km/h, pe motorul electric, ca troleul. Sînt mai eco decît Bucurenci, dar încep să mă îndoiesc că o să ajung la timp.
Viteză! Înaintez în trombă pe şoseaua de centură a Ploieştiului, cu Angel Eyes injectaţi şi aprinşi. Maşina arată înspăimîntător dacă o vezi în retrovizoare. Capota e mai bombată decît la un x6 normal, pentru a procura spaţiu V8-lui care, iată, îmi face pasagerii să se agaţe de ce apucă atunci cînd abordez o curbă largă cu 140 km/h şi o părăsesc cu 160. Şoseaua de centură e bună iar eu trebuie să ajung la Kenny Garrett. E aproape 7, iar concertul e la 8:30. Vrooom.
Kenny G. nu vine de la Kenny Garett. Ultimul nu se mulţumeşte să facă femeile să suspine, incursiunile sale asiatice din Beyond the Wall (2006) arată un saxofonist complex, preocupat de transcendenţă şi de ilustra moştenire a lui John Coltrane. E un disc aproape mistic, care se încheie apodictic cu May Peace Be Upon Them. În lipsa discului la bord, ascult Radio Trinitas care difuzează muzică populară şi convorbiri duhovniceşti. Am nevoie de linişte cînd sînt pe grumazul dragonului. Ies din Sinaia pe jos şi glisez Stopul de la intersecţie. Echipajul de poliţie care e de-a pururi acolo mă priveşte lung. May peace be upon them.
Să cuplezi un V8 cu un modul electric şi să te pretinzi green e ca şi cum Rocco Siffredi şi-ar pune perucă pudrată şi ar susţine că e Voltaire. Ideea însă e bună - maşina e un statement: e mai bine să economiseşti ceva-ceva la un V8 decît deloc la un 1.2. Aşa e.
Sînt pe serpentinele de la Predeal, în zona cu două benzi pe sens. Un Volvo S40 se apropie, citeşte ce scrie pe mine (Active Hybrid), rîde ca Mutley din Wacky Races şi îmi dă flash-uri să mă dau la o parte. Zăresc în retrovizoare însemnul T5 de pe mască. E vitaminizat (230 de cai) şi e mult mai uşor ca mine. Zîmbesc şi eu, semnalizez şi trec pe banda întîi. Omul nu ştie că s-a întîlnit din întîmplare cu cea mai puternică maşină hibrid din lume. Trag de manşă înspre mine şi comut sec în modul sport în timp ce mă uit în stînga. Tipul e paralel cu mine. Apăs pedala uor. Volvoul înţelege şi face un all in arogant în viteza a doua. Trece în faţă cu un un metru, doi. Apăs pedala la fund şi, după binecunoscutul moment de uimire (turbo lag) mastodontul schelălăie de bucurie şi se ridică pe labele din spate ca un husky în hamul de la sanie. Fîşîi pe lîngă Volvoul care e deja roşu la turometru şi nu înţelege ce i se întîmplă. Se întîmplă că am sub capotă trei motoare şi un cuplu masiv, de 780 N-m. Bat suta de o ascult cu urechea, în 5.6 secunde.
Exuberant, trec de Braşov cu speranţa în suflet şi ochii pe ceas. E 7:45. Maşina gîlgîie la benzină şi trece mugind pe lângă un radar ascuns într-o localitate aproape de Făgăraş. Sînt oprit şi mi se comunică prin staţie viteza: 92km/h. Lovitură de pedeapsă: 270 ron şi 6 puncte de penalizare. Toţi cei care fac ca mine, ca mine să păţească! Pursîngele fornăie alături şi pocneşte metalic din toba încinsă, ca un cal care paşte iarba de pe marginea drumului şi ignoră ce i se întîmplă stăpînului.
Avertisment? Ţi-ai găsit! Poliţiştii sînt de neînduplecat. Abandonez euristica şi semnez învins procesul verbal. Mi se comunică, drept consolare, locaţiile altor două radare pitulate pe drumul pînă la Sibiu. Am notat. E ora 8 deja. Nu mai am nici o şansă să ajung la Kenny Garrett. Putain!
A doua zi, îl întreb pe Constantin Schmidt cum a fost concertul lui Kenny Garrett. "Sala a fost în delir", mă anunţă entuziasmat directorul festivalului: "Am chemat trei echipe de la salubrizare să cureţe sperma de pe pereţi".
luni, 17 mai 2010
marți, 11 mai 2010
luni, 26 aprilie 2010
Duke Ellington Orchestra featuring Aura Urziceanu
Spectacolul a fost prezentat ca la Cerbul de Aur, de Mike Godoroja şi Florian Lungu, vechile voci de noaptea de la emisiunile de jazz de la Radio Romania.
Duke Ellington Orchestra cîntă un jazz melodios, de coloană sonoră la Pisicile Aristocrate, cu rare incursiuni în necunoscut şi puţine riscuri asumate. E formată din instrumentişti foarte buni, orhestraţi magistral de nepotul lui însuşi Duke Ellington. Băieţii cîntau aşa de bine, încât prea că fac playback. Îţi dădeai seama că nu cântă de pe CD doar cînd instrumental, sclipeau. Din păcate, pentru nevoile de entertainment ale romanilor, orchestra suna cumva incomplet, pentru că la noi muzica susnumită e folosită la generice şi la Cascadorii Rîsului. Lumea aştepta răbdătoare să se întîmple, să urmeze ceva. Trebuia o voce, pentru că noi aşa înţelegem muzica.
Şeful orchestrei, Paul Mercer, s-a comportat ca un entertainer adevărat, cîntînd la pian şi spunînd poante între piese.
Imediat după pauză a cîntat şi Johnny Răducanu, căruia nici acum nu i-am înţeles muzica uşor flască. Niciodată nu reuşesc să-i prind fineţea muzicii cu uşurinţa cu care îi prind glumele deocheate. Arăta ca de obicei, ca un pinguin cu cipilică şi chip de morsă bonomă. A prezentat un contrabasist bun: Pedro Negrescu cu care a făcut un duet şi cîteva glume.
Aura Urziceanu a intrat în momentul în care spectatorilor începuse să le pară rău că au dat banii pe bilet. Chiar dacă a intrat cu vocea neîncălzită, Aura Urziceanu a lovit cu o ghioagă publicul inert. Lumea a fremătat plăcut surprinsă de forţa pe care încă o are cîntăreaţa şi a cîntat după dictare (Aura: PA BA DI BI BI BI Lumea: pa ba di bi bi bi etc.).
În urmă cu aproape 40 de ani, doamna debuta la Carnegie Hall, alături de Duke Ellington (ăl bătîrn). Acum, la Sala Palatului, ne aducea aminte că există şi că n-a murit, ca să putem să ne dăm seama ce "doamnă a jazz-ului romanesc şi mondial" a fost, aşa cum ni se întîmplă de obicei în caz de parastas televizat.
Concertul ar fi trebuit să se încheie en fanfare, cu Aura Urziceanu la bis, însă orchestra a mai cîntat cîteva piese, dezamorsînd entuziasmul spectatorilor care se ridicaseră deja în picioare.
Una peste alta, concertul a fost solid, pe alocuri entuziasmant, cu un crescendo bun, "sabotat" doar de priza la public a Aurei Urziceanu.
Îi mulţumesc lui Alex Şeremet şi BMW pentru invitaţie.
Duke Ellington Orchestra cîntă un jazz melodios, de coloană sonoră la Pisicile Aristocrate, cu rare incursiuni în necunoscut şi puţine riscuri asumate. E formată din instrumentişti foarte buni, orhestraţi magistral de nepotul lui însuşi Duke Ellington. Băieţii cîntau aşa de bine, încât prea că fac playback. Îţi dădeai seama că nu cântă de pe CD doar cînd instrumental, sclipeau. Din păcate, pentru nevoile de entertainment ale romanilor, orchestra suna cumva incomplet, pentru că la noi muzica susnumită e folosită la generice şi la Cascadorii Rîsului. Lumea aştepta răbdătoare să se întîmple, să urmeze ceva. Trebuia o voce, pentru că noi aşa înţelegem muzica.
Şeful orchestrei, Paul Mercer, s-a comportat ca un entertainer adevărat, cîntînd la pian şi spunînd poante între piese.
Imediat după pauză a cîntat şi Johnny Răducanu, căruia nici acum nu i-am înţeles muzica uşor flască. Niciodată nu reuşesc să-i prind fineţea muzicii cu uşurinţa cu care îi prind glumele deocheate. Arăta ca de obicei, ca un pinguin cu cipilică şi chip de morsă bonomă. A prezentat un contrabasist bun: Pedro Negrescu cu care a făcut un duet şi cîteva glume.
Aura Urziceanu a intrat în momentul în care spectatorilor începuse să le pară rău că au dat banii pe bilet. Chiar dacă a intrat cu vocea neîncălzită, Aura Urziceanu a lovit cu o ghioagă publicul inert. Lumea a fremătat plăcut surprinsă de forţa pe care încă o are cîntăreaţa şi a cîntat după dictare (Aura: PA BA DI BI BI BI Lumea: pa ba di bi bi bi etc.).
În urmă cu aproape 40 de ani, doamna debuta la Carnegie Hall, alături de Duke Ellington (ăl bătîrn). Acum, la Sala Palatului, ne aducea aminte că există şi că n-a murit, ca să putem să ne dăm seama ce "doamnă a jazz-ului romanesc şi mondial" a fost, aşa cum ni se întîmplă de obicei în caz de parastas televizat.
Concertul ar fi trebuit să se încheie en fanfare, cu Aura Urziceanu la bis, însă orchestra a mai cîntat cîteva piese, dezamorsînd entuziasmul spectatorilor care se ridicaseră deja în picioare.
Una peste alta, concertul a fost solid, pe alocuri entuziasmant, cu un crescendo bun, "sabotat" doar de priza la public a Aurei Urziceanu.
Îi mulţumesc lui Alex Şeremet şi BMW pentru invitaţie.
luni, 19 aprilie 2010
duminică, 18 aprilie 2010
Welcome
Timpitii au asfaltat Vama Veche. Sint si borduri. O gramada. Eu de
acolo vin. Dar sint linistit. Cind am ajuns si am deschis portiera...
miercuri, 14 aprilie 2010
Dacă doriţi să revedeţi
Am publicat episodul de making of al proiectului "Furioasă şi iute". Dacă aveţi răbdare 9 minute să vedeţi prin ce chinuri am trecut lucrând cu o tipă trăznet şi cu 9 maşini fenomenale, vă invit să priviţi.
Mulţumesc încă o dată SAMSUNG, Amckart şi Rahova Pictures.
joi, 11 martie 2010
luni, 8 martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
