Lume prea multă pentru un concert fusion. Vreo 1500 de suflete în amfiteatrul Eminescu, din care doar o parte puteau urmări demersul muzical al argentinienilor. S-a plecat în timpul concertului, asta şi pentru că băieţii au început abrupt, cu piese journey, în care se plimbau din tango în rock, de acolo în jazz, dădeau o gheară salsa la clapă şi retur. Publicul era nemulţumit. Marea majoritate se aştepta să cânte Gardel. "Narco înţeleg, dar unde e tangoul?" se lamentau două dame în faţa mea. N-au rezistat prea mult.
A doua jumătate a concertului a fost mai digerabilă, piesele au intrat pe un făgaş pe care lumea îl cunoştea prin Gotan Project. S-a dansat şi s-a cîntat. All in all, narcotango e un experiment interesant, cu piese uşor colţuroase, neşlefuite suficient. Se simte lipsa unei voci şi se abuzează de riffuri de chitară. Percuţionistul era foarte bun. Nucleul dur, de tango addicts s-a bucurat. La ultima piesă, cuprinşi de entuziasm, fanii au urcat pe scenă şi au dansat în devălmăşie formînd un meleu coregrafic.
Narcotango mi-a redeschis pofta de dansat tango, pe care am pus-o în cui în urmă cu ceva vreme, nu-mi mai aduc aminte clar de ce.
vineri, 24 iulie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
Pot sa te ating, Zeule?
Nu las anonimii sa ma atinga, sorry.
nu stiu exact la ce concert ai fost tu...eu am fost la altul, ce-i drept in locatia despre care faci pomenire si la ora la care era anuntat concertul Narcotango...si cu mine au mai fost si alte persoane. Energia si entuziasmul publicului, a acelui public cu un pic de deschidere, au fost rasplatite cu solo-uri de chitara, baterie si bandoneon...
Luana
Am zis ceva de rau, Luana? :)
Trimiteți un comentariu